Recenzie "American Horror Story"

Măi, oameni buni, nu am văzut eu prea multe filme/seriale ce fac parte din categoria horror, dar American Horror Story mi s-a părut bestial. Dacă nu mai aveam de învăţat atât de mult şi-n ultimile săptămâni de şcoală, îl aveam terminat demult. Nu-i nimiiiic, a meritat aşteptarea. :D Serialul are două sezoane până în prezent, însă în octombrie urmează să apară şi al treilea. *Uraaa*
Fiecare sezon are acţiunea sa proprie. Spre exemplu, în primul, o familie nefericită se mută într-o casă nouă, ştiţi şi voi placa, pentru a-şi începe viaţa de la capăt. Acolo dau de spiritele celor care şi-au găsit sfârşitul, în decursul anilor, chiar în imensitatea aia de casă. Brr, nu mi-ar plăcea deloc, deloc să stau acolo. >.< Şi astfel, problemele încep.

 

În cel de-al doilea sezon, acţiunea se petrece în azilul Briarcliff, în jurul anilor '60. Dumnezeule, ce mutre au actorii ăia care fac pe nebunii... Unul din "firele narative" îl are ca punct de interes pe Bloody Face, un criminal care omoară femei şi le smulge pielea de pe chipuri.

Mda, ea este una dintre victimele sale...

 Şi ce răsturnări de situaţie. Ca şi-n primul sezon, de altfel. Fiecare episod are farmecul său, poţi afla câte ceva nou, sau te poate băga şi mai tare în mister. Cert este că personajele sunt interprette de actori foarte talentaţi şi fermecători în felul lor. Câteva nume, poate îi recunoaşteţi: Evan Peters, Jessica Lange, Lily Rabe, Connie Britton, Dylan McDermott etc. 

Ei bine, dacă sunteţi pasionaţi de genurile acestea de seriale, sunt sigură că îl veţi urmări cu la fel de mult interes ca şi mine şi veţi fi la fel entuziasmaţi la final ca şi mine. ^.^

Detectivul Alex Cross de James Patterson

Alex Cross era o stea în ascensiune în poliţia din Washington, D.C. când un necunoscut i-a împuşcat soţia, pe Maria, chiar în faţa lui. A renunţat la răzbunare când şi-a dat seama că trebuie să se ocupe de copiii lui, care rămăseseră fără mamă. Peste ani, Alex face o schimbare în viaţa lui. După ce pleacă din FBI, lucrează din nou ca psiholog. Viaţa lui alături de cei dragi pare să fie din nou în ordine. Are chiar şansa de a-şi face o prietenă. Dar apoi, fostul partener al lui Alex, John Sampson, îi cere o favoare. Este pe urmele unui violator în serie, unul al cărui mod brutal de operare include ameninţarea victimelor cu fotografii terifiante. Cross şi Sampson au nevoie de declaraţiile acestor femei pentru a-l putea prinde pe violator, dar victimele refuză să le dezvăluie ceva despre agresor. Când unul dintre cazuri sugerează o legătură cu moartea Mariei, Alex ar putea avea ocazia de a-l prinde pe uciga­şul soţiei sale. Va avea oare şansa de a face în sfârşit dreptate? Sau este vorba doar despre obsesia lui?  Romanul a fost ecranizat în 2012.

Scris cu aceeaşi măiestrie ca şi restul romanelor din serie, „Detectivul Alex Cross” reuşeşte să doboare standardul de suspans cu care am fost obişnuiţi până acum.

Fiind al doisprezecelea roman din seria „Alex Cross”, ne sunt prezentate evenimente ce fac parte din trecutul fostului agent FBI, a cărui viaţă încă este marcată de dezastrul dispariţiei timpurii a soţiei sale. Cariera lui Cross era în plină ascensiune, fusese supranumit „Ucigaşul de Dragoni”, iar familia era pe cale să i se îmbogăţească, în curând, cu încă un membru. Dar într-o seară, în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de soţ iubitor, luându-o pe Maria de la serviciu, un necunoscut a împuşcat-o. De când și-a dat ultima suflare în braţele sale, Cross a devenit o umbră, singurul motiv pentru care merita să trăiască fiind cei trei copii. În paralel ne este relatată şi viaţa lui Michael Sullivan, poreclit şi „Măcelarul”, om al Mafiei şi care se face vinovat de o serie de violuri şi crime înfăptuite cu sânge rece.

La zece ani după moartea soţiei sale, Alex Cross vestea că un proaspăt „client” de-al FBI-ului are informaţii în legătură cu identitatea criminalului. Însă lui Cross, în momentul în care întră în incinta închisorii, îi ajunge la urechi vestea că posibilul informator şi-a găsit sfârşitul mai repede decât şi-ar fi propus.

Din acel moment, începe o cursă contra cronometru, de care îi este frică lui Cross, dar în pofida acestui lucru, este implicat. Să fie Măcelarul ucigaşul Mariei, sau cineva, după zece ani, încă îi urmăreşte mişcările din umbră?

Naraţiunea evoluează pe două planuri: subiectivă, venită din partea lui Cross şi obiectivă, ce urmăreşte pas cu pas activitatea Măcelarului. În ciuda stilului uşor grăbit al lui James Patterson, acesta reuşeşte în cele din urmă să creeze un personaj cu trăsături fine de caracter, ce nu se poate compara cu relicvele ce s-au numit odată „detectivi” şi din care nu a mai rămas decât numele. Alex Cross este pe de-o parte tipul profesionist, capabil să soluţioneze cu succes fiecare problemă ce i se iveşte în cale, iar de cealaltă parte, un familist convins, reuşind să se rupă de problemele din afară şi să fie un tată adevărat.

Finalul romanului nu a fost o surpriză pentru mine, cititoare fidelă a lui Patterson, însă pe voi, mai mult ca sigur, vă va convinge să deveniţi fan al stilului autorului:

„Apoi telefonul sună ca o alarmă şi sar repede şi mă grăbesc în hol. Îl iau de pe suportul şubred.

-         Reşedinţa familiei Cross, răspund eu, în spiritul zilei.

-         A avut loc o crimă, aud şi simt un gol în stomac.

Aştept un moment înainte să zic ceva.

-         De ce mă sunaţi pe mine? Întreb eu.

-         Pentru că eşti doctorul Cross, iar eu sunt criminalul.”

Minciuna de Andrew Wilson

Când acceptă în Veneţia slujba de asistent al scriitorului izolat Gordon Crace, Adam Woods nu bănuieşte că va sfârşi prin a scrie biografia lui Crace. Şi nici nu se aşteaptă la asemănarea stranie dintre el şi fostul chiriaş al lui Crace, care murise în condiţii misterioase cu zeci de ani în urmă. Însă când dorinţa sa de a scrie o carte despre viaţa lui Crace se transformă într-o obsesie care îl va duce de la canalele murdare ale Veneţiei până în sălile unei mari şcoli publice engleze, începem să avem senzaţia tulburătoare că Adam nu e deloc ceea ce credem noi...

 

Romanul spune povestea zbuciumului permanent cu care se confruntă mintea şi sufletul unui scriitor încă de când îşi descoperă harul şi până închide ochii pentru vecie.

Adam Woods este, din punctul meu de vedere, un personaj haotic, a cărui personalitate este tot mai greu de descifrat pe măsură ce înaintăm cu lectura. În ciuda împotrivirii părinţilor, pleacă la Veneţia să dea lecţii de engleză băiatului unei familii italiene şi, în paralel, să lucreze la viitorul său roman. Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi, curând, Adam devine asistentul bătrânului scriitor Gordon Crace. Şi de aici începe adevărata poveste, pentru că Adam se trezeşte în mijlocul unei enigme ce-l bântuie pe Crace de mai bine de treizeci de ani, iar, inevitabil, curiozitatea înnăscută a băiatului îl împinge spre inițierea unei anchete proprii.

Cartea este structurată în trei capitole, în care naraţiunea subiectivă decurge lin, încă de la primele pagini. Situaţia se schimbă abia în ultimile cinci file, când atât cititorul, cât şi Adam, trăiesc singura fărâmă de dinamism care le este oferită pe întreg parcursul romanului.

„Să citeşti Minciuna e ca şi când te-ai plimba pe podeaua mişcătoare a unei case bântuite dintr-un parc de distracţii.” (Val McDermid)

Poate fi adevărat, însă numai dacă te referi la firul narativ, nu şi la stilul specific britanicilor. În genere, de câte ori am citit un roman scris de un englez, m-am pregătit să caracterizez opera cu un singur cuvânt – sec. Şi regula se aplică şi aici, numai că lui Wilson i-a reuşit „povestea” întortocheată, încadrând astfel romanul în categoria thriller psihologic.

O singură frază mi s-a părut cu adevărat memorabilă, şi anume:

„Moartea are zece mii de uşi prin care să iasă oamenii.”

"Copilul zânelor" de Philippa Gregory

Copilul zinelor, primul volum din seria „Ordinul Dragonului”, descrie misterioasele aventuri ale lui Luca Vero, un tinar cu insusiri nebanuite, si ale Isoldei, o frumoasa fata de saptesprezece ani inchisa intr-o manastire de un frate avar.

 

Ne aflam in Italia anului 1453 si toate semnele arata ca se apropie sfirsitul lumii. Invinuit de erezie si expulzat din manastirea sa, tinarul Luca Vero, in virsta de saptesprezece ani, este adus in rindurile sale de un ordin religios secret – Ordinul Dragonului – si trimis sa cerceteze raul ce s-a raspindit pe tot cuprinsul Europei. Isolda este o fata de saptesprezece ani, inchisa intr-o manastire de propriul ei frate, ca sa nu poata mosteni averea tatalui. Cind maicile de aici incep sa umble in somn si sa aiba viziuni ciudate, Isolda este acuzata de vrajitorie, iar Luca, trimis sa o cerceteze, o va ajuta in schimb sa scape. Nevoiti sa se confrunte cu cele mai mari temeri ale lumii medievale  –  magia neagra, vircolacii si nebunia  – , Luca si Isolda pornesc in cautarea adevarului, a propriului lor destin si a dragostei, aventurindu-se intr-o calatorie in lumea necunoscuta, spre adevarata figura istorica ce apara granitele crestinatatii si cuprinde secretele Ordinului Dragonului.

„Misiunea încredinţată lui Luca – aceea de a găsi semne care prevesteau sfârşitul lumii – este o versiune fictivă a neliniştii resimţite de majoritatea creştinilor după căderea Constantinopolului.” Philippa Gregory

Philippa Gregory (n. 1954) este o scriitoare britanică, publicând până în prezent peste douăzeci de romane, majoritatea cu temă istorică. De origine kenyană, îşi face studiile în Anglia, părăsindu-şi ţara natală la vârsta de numai doi ani. Absolvă secţia de istorie a Universităţii din Sussex şi-şi ia doctoratul în literatura secolului XVIII la Universitatea din Edinburgh.

Copilul zânelor este primul volum din seria „Ochiul Dragonului”, ce urmăreşte aventurile lui Luca Vero şi ale prietenilor săi. A apărut la editura Polirom (la fel ca toate romanele Philippei Gregory, de altfel) în anul 2013, în traducerea Luminiţei Gavrilă.

Acțiunea se petrece în Italia anilor 1453, perioadă în care Europa era dominată de directivele date de papalitate. Luca Vero, un băiat de şaptesprezece ani, este recrutat în rândul unui ordin religios, numit „Ordinul Dragonului”, datorită cunoştinţelor vaste pe care le dobândea. Misiunea sa este de a investiga evenimentele stranii petrecute în abaţia Lucretili. Titlul cărţii face referire la tânărul Luca, despre care se spune că ar fi fost adus de zâne, deoarece părinţii săi ar fi avut vârste prea înaintate, atunci când a apărut el pe lume. De partea cealaltă se află Lady Isolda de Lucretili, închisă într-o mănăstire de către fratele ei, care a urmărit, încă de la moartea tatălui lor, Lordul Lucretili, să îşi însuşească partea ei de avere. Cei doi tineri se întâlnesc la abaţie, tocmai atunci când Isolda este acuzată de vrăjitorie.

Acţiunea evoluează încet şi sunt introduse şi personaje secundare, care se dovedesc a fi „sarea şi piperul”, cum ar fi, spre exemplu, Freize, fost ajutor de bucătar şi plin de viaţă şi Ishraq, prietena Isoldei, care impresionează prin înfăţişarea sa: „o tânără maură, de culoarea caramelului, cu ochii migdalați”, care se dovedeşte a fi loială şi pricepută în a mânui arcul. Între cei doi, precum şi între Luca şi Isolda, se nasc primele semne de atracţie, care, bănuiesc, se vor dezvolta în următoarele romane din serie.

Este un roman uşor de citit, care pe alocuri riscă să devină plictisitor. Situaţia este remediată de Freize şi de atitudinea sa antrenantă. Per total, este o carte bunicică.

Tratamentul de Mo Hayder

În Brixton, un cartier din sudul Londrei, un cuplu este gasit legat în propria locuinta. Suferind de o deshidratare severa dupa ce fusesera batuti si tinuti nemâncati si fara apa vreme de mai multe zile, cei doi sunt într-o stare extrem de grava. Barbatul abia daca mai traieste. Dar tragedia cea mai mare este ca fiul lor a disparut.
Detectiv-inspectorul Jack Caffery e solicitat sa investigheze rapirea baietelului.
Dupa ce trupul neînsufletit al copilului este gasit, vazând ranile acestuia, Caffery îsi da seama ca va fi nevoie de tot talentul sau pentru a descoperi motivul si succesiunea evenimentelor. Ocupându-se de ancheta, Jack descopera ca o tragedie din trecutul sau are o legatura cu crima si, în timp ce se straduieste sa faca fata revelatiilor tulburatoare ale trecutului si prezentului, adevaratul cosmar abia începe...

Îmi este greu să mă pot exprima în legătură cu sentimentele care m-au străbătut în timp ce am citit această carte.  Este de-a dreptul tulburătoare şi nu-ţi oferă prea multe şanse de a încerca să te autoconvingi că, totuşi, nu ar fi aşa. 

„Tratamentul” este al doilea volum din seria ce-l are ca personaj prinipal pe detectivul inspector (Divisional detective inspector, prescurtat  DDI) Jack Caffery. În Brixton, un cartier din sudul Londrei, o familie este supusă unor chinuri groaznice vreme de câteva zile. Soţii Peach sunt salvaţi, însă fiul lor este răpit. Iar într-un final, Rory Peach este găsit legat de un copac şi fără suflare. Ulterior, detectivul află că băieţelul fusese victima unei agresiuni sexuale.

Şirul de evenimente ce se succed prin faţa ochilor săi, trezeşte în Caffery amintiri dureroase. Răpirea şi uciderea copiilor, amestecate cu reţelele de pedofilie pe care le descoperă pe parcursul anchetei, reuşesc să-i amintească despre dispariţia propriului frate, petrecută cu foarte mult timp în urmă. Umbrele trecutului îl învăluie adeseori pe Caffery, însă, cu toate astea, încă mai aşteaptă ziua în care să-şi revadă fratele în viaţă.

Jack Caffery nu este nici pe departe genul poliţistului clasic, care vrea să apere lumea de infractori. De cele mai multe ori nu respectă regulile impuse de superiori şi alege să-şi facă singur dreptate. Este violent şi caută răzbunare, crezând că aceasta îi poate aduce liniştea după atâţia ani de la dispariţia lui Ewan, a fratelui său mai mic.

Când am început să citesc, mi-am spus că sunt obişnuită cu stilul autoarei, în urma parcurgerii primului volum,  „Omul-pasăre”,  că sadismul caracteristic al înfăptuirii crimelor nu vor mai constitui o surpriză. Dar m-am înşelat. Şi totuşi, trecând peste acest lucru, Mo Hayder a reuşit să creeze un personaj feminin puternic, stăpân pe sine, întruchipând idealul de femeie emancipată, de soţie iubitoare şi mai presus de toate acestea, de mamă. Ritmul alert al desfăşurării acţiunii, precum şi răsturnările de situaţie au sporit credibilitatea întregului cadru.

De îndată ce veţi citi cartea, vă veţi da seama la cine anume m-am referit.

Quote "Sălaşul morţii" de Stephen Booth

Mi se pare de-a dreptul genială bucata asta. Aşa începe romanul şi se continuă în următoare pagini...

În curând va avea loc o crimă. S-ar putea petrece în următoarele câteva ore. Am putea să ne sincronizăm ceasurile şi să începem numerotarea inversă a minutelor rămase. Ce şansă, să poţi înregistra scurgerea unei vieţi, să o poţi urmări până în ultimul  moment - o clipă perfectă - când existenţa devine nimic, când spiritul se desprinde de trup.
Sfârşitul este întotdeauna atât de aproape, nu-i aşa? Destinul pândeşte la picioarele noastre, ca un şobolan în canal. Stă agăţat într-un colţ al camerei, ca un păianjen pe pânza lui, aşteptând momentul potrivit. Şi în clipa morţii noastre există deja adânc în noi. E o fantomă întunecată, la limita viselor noastre, o povară acre ne trage de picioare, o şoaptă în ureche la cea mai înaintată oră din noapte. Nu o putem atinge şi nici vedea. Dar cu toate astea, ştim că este acolo.
Şi totuşi... poate că voi aştepta şi că mă voi bucura de aşteptare. Se spune că asta-i numai jumătate din plăcere, nu-i aşa? Aşteptarea şi planificarea, fiorul pur al expectativei. Ne putem lăsa imaginaţia să zburde, ca un câine pe urma vânatului, cu nările fremătând şi cu limba scoasă de bucurie. Minţile noastre pot simţi şi adulmeca sângele. Putem închide ochii şi putem inspira aroma.
Eu îl pot simţi chiar acum, tu nu? E atât de puternic, atât de dulce. Atât de imprevizibil. Este parfumul morţii. [...] Nu era Sigmund Freud cel care spunea că fiecare fiinţă are un instinct al morţii? În fiecare persoană răul Thanatos duce o luptă nesfârşită cu Eros, instinctul vieţii. Şi, potrivit lui Freud, răul este întotdeauna dominant. Viaţa este interconectată cu moartea. Crima este impulsul nostru natural. Întrebarea nu este dacă vom ucide, ci cum o vom face. Inteligenţa ar trebui să rafineze instinctul primar, să-l îmbogăţească prin existenţa motivaţiei şi a scopului.

Recenzie "Hannibal" de Thomas Harris

* Ştiu că am postat recenzia şi la mine pe blog, dar nu mă pot abţine. E prea genială! Dar am mai zis şi asta... :"> *


Vi-l amintiţi pe Hannibal Lecter: gentleman, geniu, canibal. Au trecut şapte ani de când dr. Lecter a evadat şi de atunci s-a bucurat de libertate, savurând aromele şi esenţele acestei lumi. Însă universul lui Lecter devine nesigur atunci când intruşii îi descopera noua identitate şi dau la o parte vălul de mister care îl înconjoară. Pentru un multimilionar pe care Hannibal l-a desfigurat, pentru un poliţist italian corupt şi pentru agenta FBI Clarice Starling, cea care, după confruntarea cu Hannibal, nu a mai putut să privească lumea cu aceiaşi ochi, vânătoarea finală a început. Toţi, separat, doresc să-l găsească pe dr. Lecter. Şi dorinţa tuturor va fi îndeplinită. Însă numai unul dintre ei va trăi suficient de mult pentru a se bucura de victorie...

Hannibal Lecter este din punctul meu de vedere cel mai boss personaj, în mintea căruia am avut onoarea să pătrund. Orfan încă de la vârsta de opt ani, familia sa căzând victime conflictului dintre ruşi şi nemţi în timpul celui de-Al doilea Război Mondial, H. dispune de o minte strălucită care a dus la săvârşirea a numeroase crime. 
În momentul în care citesc/aud numele acestui personaj, nu pot să nu mă gândesc la un singur cuvânt: rafinat. În "Hannibal- În spatele măştii" ne este prezentată copilăria sa. În "Dragonul Roşu", locul personajului principal este luat de către detectivul Will Graham, ce are nevoie de geniul lui Lecter pentru a ajunge la un temut criminal în serie. Dar Lecter nu ignoră faptul că Graham este cel ce l-a închis la Spitalul de Boli Psihice din Baltimore, aşa că joacă un dublu rol. În "Tăcerea mieilor", Will Graham îşi cedează locul în favoarea lui Clarice Starling, novice la FBI, pentru care Lecter face pasiune. Quid pro quoi, Clarice! Starling are nevoie de geniul lui pentru a prinde un criminal ce jupoaie porţiuni de piele de pe victimele sale, toate femei. În schimb, H. vrea să afle mai multe despre "ţărăncuţa" Clarice. Relaţia dintre cei doi se continuă în cel de-al patrulea volum al seriei, "Hannibal", ce se bazează strict pe vieţile celor doi. Apare şi Mason Verger, o victimă de-a lui H ce a supraieţuit. FBI-ul, detectivul Clarice Starling, Inspectorul Renaldo Pazzi, Mason Verger - toţi vor un singur lucru: pe Hannibal Lecter.
  
Este a treia carte care face parte din tetralogia Hannibal Lecter. Ordinea în care cărţile au apărut este un pic ciudată, ţinând cont că întâmplarea din Dragonul Roşu (apărut după Hannibal) este predecesoare lucrării despre pe care v-o prezint. Actiunea petrecută crescător este în această ordine:

•           Hannibal Rising - Hannibal în spatele măştii
•           Red Dragon - Dragonul Roşu
•           Silence of the Lambs - Tăcerea Mieilor
•           Hannibal - Hannibal

Cărţile au avut şi punere în scenă, remarcându-se Gaspard Ulliel şi marele Anthony Hopkins, în rolul epicului Hannibal Lecter, Jodie Foster şi Julianne Moore, în rolul lui Starlin, iar lista poate continua.
Iată mai jos trailerul filmului "Hannibal".


Aşadar, dacă vă încape pe mână măcar una dintre aceste cărţi şi sunteţi un împătimit al genurilor thriller, mister şi acţiune, nu ezitaţi să o deschide-ţi şi să o lecturaţi. Nu veţi regreta.